HAI – HUI PRIN SAIGON: HO CHI MINH – ORAŞUL ZUMZETELOR DE ALBINĂ

P1230778P1230707
P1230686P1240461

 

Vietnam. Când spui Vietnam, te gândeşti, fără să vrei, la o etichetă şi cam atât: “ţară comunistă” şi, parcă, te întrebi “de ce ai zbura până la capătul lumii să o vezi? Merită oare?”. Este o ţară comunistă, fără îndoială, însă cei care îndrăznesc să se rupă de lumea lor şi de destinaţiile tipice şi comode vor intra într-o lume fascinantă, plină de culoare, de zâmbete, de arome asiatice care te imbie la fiecare pas, pe străduţele ticsite de comercianţi ambulanţi.

P1230802P1230798P1230796P1230809

Este un răsfăţ şi o surpriză pentru ochiul europeanului obişnuit cu lucrurile prea aşezate, prea ca la carte. Saigonul, căci despre el vom povesti, m-a îndemnat să-l descopăr la pas, să-l simt încet şi să-l imprim în memorie: mirosuri, gusturi, oameni, natură – Delta Mekongului şi Marea Chinei de Sud le-au zugrăvit vietnamezilor peisaje spectaculoase, plaje cu nisip fin, înţesate cu palmieri, abrubte sau mai line, cu apă limpede şi cer azuriu.

P1240458P1240358P1240365P1240219P1240522P1240520P1240504P1240410

Ce-mi pot dori mai mult de la o vacanţă? Să trag aer în piept şi să pornesc hai-hui, oriunde m-ar duce paşii, să descopăr, fără să trag cu ochiul prea mult pe hartă. Hồ Chí Minh-ul este surprinzător. Nici n-am bănuit ce pot găsi când am dat colţul unei străduţe oarecare: un du-te vino, culoare şi vacarm. Nici n-am ştiut ce mă aşteaptă când m-am aşezat la masă: mâncare picantă sau prea fierbinte, de am simţit că-mi pocnesc urechile, fără să ştiu prea bine ce anume gust, în afară de, evident, orez.

Am ajuns, în miezul zilei, în metropola cu aproape opt milioane de suflete, după vreo 12 ore de zbor. Cum am ieşit din aeroport, m-a lovit un zgomot asurzitor, ca şi cum nimerisem, fără să ştiu, pe vreo pistă de Formula 1 sau vreun roi de albine se învârtea în jurul capului, ameţitor. Nici nu-i de mirare. Când mi-am aruncat privirea-n jur, am avut sentimentul că milioane de scutere, ca într-un dans ciudat al echilibristicii, năvălesc pe străzi, din toate direcţiile, într-un haos greu de cuprins în cuvinte; m-a cuprins senzaţia că, în orice clipă, vreun motociclist se va lovi de taxiul în care eram. Dar, nu, nu-i aşa! Te feresc şi se feresc, de poţi să-i numeşti, fără exagerare, virtuoşi… pe două roţi.

Aveam să înţeleg că acesta este felul lor de a trăi şi de a se mişca: pe scuter. Am rămas cu gura căscată când am văzut doi sau trei oameni pe un singur motoraş, copii şi adulţi; tot pe scuter, îngrămădesc coşuri mari cu mâncare sau câte cinci saci cu marfă; de m-am mirat cum nu se răstoarnă. Tot pe scuter, se relaxează sau mănâncă.

Hồ Chí Minh este un oraş aglomerat, vibrant, care nu dă semne de oboseală nici măcar târziu în noapte. Zumzetul motoretelor m-a urmărit până în camera de hotel. Apropo, numai în Ho şi Min sunt… şase milioane de scutere, motociclete şi motorete şi, deci, cum să scap? Nici cu dopuri în urechi, rămase în bagaje din avion, sunetul nu a fost mai blând. Mi-am zis că geamurile or fi de vină; prea subţiri ca să-l acopere. De vreo două ori, m-am dus la fereastră, in toiul nopţii, să văd dacă nu cumva era deschisă. Ei bine, nu… şi mai închide vreun ochi. Dar m-am obişnuit repede cu locul şi cu ale lui ciudăţenii.

Strada mi-a oferit un spectacol fascinant. Pe jos, pe trotuare, sunt adevărate pieţe ambulante; se vinde absolut orice: legume proaspete pentru micii antreprenori care gătesc mâncare pe stradă, carne abia tranşată, peşte, fructe, condimente, haine şi, evident, scutere sau piese de schimb. Cu greu, am răzbit prin avalanşa de marfă expusă alandala, cu greu am înaintat călcând, atent, ca pe sârmă, ca nu cumva să dau peste vreo stivă de ghimbir sau să răstorn vreun maldăr de ceapă. Şi peste toate, plutea mirosul înţepător şi plăcut al Asiei. Parcă, îmi era ciudă că nu pot să surprind atmosfera într-o singură fotografie: feţe, gesturi, zgomot, arome. Zâmbesc. Îţi zâmbesc şi ei, şi-ţi fac cu mâna. Şi mă gândesc: “unde o fi acel comunism pe care l-am trăit şi noi?” În niciun caz, în Vietnam, unde nu e om să nu aibă o mică afacere, unde magazinele sunt ticsite cu produse la care nici nu te gândeşti; au pe rafturi chiar şi băuturi fine, ca sa nu pomenesc de hainele de lux.
Acel comunism îl pot ghici doar în steagurile cu secera şi ciocanul sau în fotografiile lui Ho Chi Minh, care împânzesc oraşul, dar ca turist, nu e deranjant şi nici apăsător. Şi, până la urmă, nu de ce nu aş fi curioasă să văd cum mai arată o ţară comunistă?

IMG_4705IMG_4773IMG_4810IMG_4812IMG_4851IMG_5214IMG_4823

Din vitrine, luxoase branduri celebre îmi fac cu ochiul; lângă, văd oameni care mănâncă sau dorm, pe caldarâm; este o lume a discrepanţelor; este farmecul unui oraş, aparent dezorganizat şi haotic, dar plin de viaţă.
Urmele colonialismului francez nu s-au şters încă. Au rămas imprimate în arhitectura clădirilor. Case vechi, cu ziduri înţepenite, parcă-n timp, la tot pasul; catedrala Notre Dame din centrul oraşului, construită la o dimensiune mai mică, Opera din Saigon şi clădirea veche a Poştei, sunt doar câteva din argumentele rămase în picioare pentru care oraşul  a fost numit, pe bună dreptate, “Perla Orientului”.

P1230932P1230928P1230916P1230892P1230867P1230813P1230809P1230803P1230802P1230798P1230796P1230781P1230778P1230774

În fiecare moment, am fost cu ochii-n patru; nu ştiam din ce parte mai răsar vreo 20 de motociclişti. Ca să trec strada, a fost un test de îndemânare, am simţit, de câteva ori, cum mă trec fiorii, când scuterele treceau, milimetric, pe lângă mine. Abia după vreo trei zile, am priceput că trebuie să ţin drumul drept şi să trec, înarmată cu tupeu, fără să mă uit, disperată, în toate părţile. Ştiu ei cum să te ocolească.
Şi după atâta hoinărit, am intrat într-un templu budist, găsit în cale. E vremea să-mi trag sufletul puţin. Oraşul m-a năucit. Şi… Doamne, este linişte.

Nu m-am sfiit să gust din mâncarea vândută la colţ de stradă sau din micile cârciumioare îngrămădite, una lângă alta, de-a lungul arterelor aglomerate. Deşi, poate, la început, nu mi-a inspirat încredere, am văzut că mâncarea este proaspată, făcută pe loc, şi foarte ieftină, cam un dolar porţia. Ce poate fi mai frumos decât să-mi arunc rucsacul pe jos şi mănânc alături de ei, la o masă înghesuită, pe un trotuar, să le fur o felie de viaţă autentică “made in Saigon”. Am regăsit în farfurie gustul adevărat vietnamez. Am încercat “pho bo”, o supă fierbinte, din tăiţei, carne de vită şi legume. Evident, picantă, care-ţi deschide toate simţurile. Rulourile de orez mi-au plăcut, atât de mult, încât aş fi mâncat în neştire.

IMG_4967IMG_4966

Să vă spun despre oameni. Sunt calzi, liniştiţi şi primitori. Dacă nu m-aş fi uitat în jur, după seninătatea de pe feţele lor, nu aş fi bănuit, vreo secundă, chinul în care se zbat să câştige un bănuţ. I-am văzut cum muncesc şi cum îşi dau silinţa să-şi procure măcar bolul de orez zilnic. Nu stau cu mâna întinsă; nu am văzut vreun cerşetor.

P1230684P1230728

N-or şti ei engleza, dar ştiu să zâmbească frumos. M-au ajutat dezinteresat. Mâncam, istovită, pe un trotuar şi mi-am dat seama că nu am în ce să-mi pun sosul ambalat într-o pungă de plastic. La vreo trei paşi de mine, paznicul unei bănci mă privea atent. Nici nu am apucat să mă gândesc ce voi face cu pârdalnicul sos că omul a şi apărut cu două pahare de plastic şi mi-a făcut semn să-l torn acolo.

Bine, din politeţe, am căzut în capcana unui comerciant de nuci de cocos; deşi mi-am promis încă de acasă că nu intru în discuţii inutile cu cei care vor să-mi vândă te miri ce, dar se mai întâmplă! Am vrut să-l evit cu un zâmbet sau cu un dat din cap, care să miroase a “nu”, dar, parcă, n-am putut. M-a îmbiat să-i admir “cobiliţa”, iar, la final, m-a rugat să-i cumpăr o nucă. Nu l-am refuzat, însă, cum nu stăpâneam prea bine milioanele lor de dong (n.r. moneda locala), am ajuns să plătesc de zece ori mai mult. Să-mi fie lecţie!
Dacă tot am luat pulsul oraşului pe jos, zile de-a rândul, am zis să-l admir şi de sus. Bitexco Financial Tower, emblema oraşului, cu cei 262 de metri înălţime, este cea mai înaltă clădire din Hồ Chí Minh; locul perfect de unde am văzut întreg puzzle-ul metropolei, ridicată de-a lungul râului Saigon.

Plecasem din România, curioasă să văd dacă mai există urmele acelui cumplit conflict, care a devastat Vietnamul, acum vreo trei decenii. Am făcut o excursie la 70 de kilometri de oraş, până la Cu Chi – o reţea subterană de tuneluri rămase din timpul războiului din Vietnam, de fapt, arma secretă a Vietcong-ului (Frontul Naţional pentru Salvarea Vietnamului de Sud). Locul m-a înfiorat şi m-a surprins. M-am gândit, cu groază şi, în acelaşi timp, admiraţie, cum au putut mii de oameni să trăiască la 10 metri sub pământ, când deasupra lor cădeau bombe fără încetare. Şi-au săpat, în pământul dur, cu schijele rămase de la proiectile americane adevarate oraşe subterane, cu bucătării, săli de naştere, da, aţi citit bine, săli naştere; cabinete medicale şi dormitoare, întinse pe 200 de kilometri; mi-a explicat ghidul. Aceste labirinte au fost capcane ale morţii şi greu de descifrat pentru soldaţii americani. Tunelurile au fost distruse, în mare parte, însă la Cu Chi au fost refăcute pentru turişti. Am intrat, în interior, printr-o groapă îngustă, la nivelul solului, dar, atenţie, locul nu e destinat claustrofobilor sau celor slabi de inimă. Înăuntru, mai mult m-am târât. Am avut senzaţia că mă sufoc. Unde mai pui că am avut o întâlnire surprinzătoare: lilieci, atârnaţi de tavan. Am grăbit pasul, mai bine zis “târâşul”. Am ieşit la suprafaţă cu inima bătând nebuneşte.
E locul unde îţi dai seama mai mult ca oricând de ororile războiului.

P1240095P1240102P1240096IMG_4881IMG_4885IMG_4909IMG_4911

Vung Tau – plaja, mare, soare

IMG_4957IMG_5024IMG_5055IMG_5058

Dupa năucitorul Hồ Chí Minh, am găsit timp şi pentru zile de relaxare. Cea mai apropiată plajă de oraş este în Vung Tau, o aşezare situată la vreo 125 de kilometri distanţă; o staţiune modestă care te duce cu gândul la România anilor ’80. Acelaşi aer, aceleaşi clădiri simple. Am ajuns cu o maşină închiriată, nu am vrut să mă complic prea mult cu autobuzele. Călătoria durează două ore jumătate şi m-a costat 50 de dolari. Pe lângă plajă, soare şi mare, oraşul are multe de oferit. M-a fascinat statuia lui Isus, amplasată în vârful muntelui Nho, deasupra Mării Chinei de Sud! Are 133 de scări abrupte în interior şi este considerată biserică catolică. Am urcat până în braţe, iar, de sus, priveliştea merită tot efortul.

IMG_5140P1240453

Vietnamul are multe de oferit, multe de văzut. Este acel loc în care îţi doreşti să mai rămai, să mai tragi de timp, până vine ora de zburat spre casă. Aş fi vrut să mai stau: pentru oameni, mâncare şi atmosferă.

Este bine de ştiut:
– Dacă nu aveţi transfer spre hotel, ca să evitaţi orice discuţie cu taximetriştii care vă pot cere un tarif triplu, la ieşirea din aeroport, sunt ghişee, unde puteţi solicita o maşină până la hotel. În funcţie de distanţă, vă calculează preţul. Am dat în jur de 10 dolari.
– Informaţi-vă înainte să puneţi piciorul în Vietnam despre este rata de schimb dong/dolar. Se întâmplă destul de des să nu primiţi restul corect, mai ales, dacă văd că nu sunteţi de-ai locului şi nu stăpâniţi moneda locală. Banii îi puteţi schimba la aeroport sau la băncile din oraş.
– Să vă păstraţi mereu banii şi actele într-un loc sigur. Mai sunt furturi mărunte, dar, per total, este o ţara sigură.
– Dacă vreti să vizitaţi împrejurimile, întrebaţi la recepţia hotelului sau unde sunteţi cazaţi. Au preţuri bune pentru excursii de o zi sau apelaţi la agenţiile de turism care împânzesc oraşul. Chiar puteţi negocia cu ei preţul pentru o vizită în Delta Mekongului sau la tunelurile Cu Chi.

CUM AJUNGI:
– Companiile de avion au promoţii pentru Hồ Chí Minh. Trebuie doar să le urmăriţi asiduu site-urile. Biletele variază între 600 şi 700 de euro sau chiar mai ieftin; depinde de noroc şi de rapiditatea cu care rezervaţi când găsiţi oferta.
– Cazare – via site-uri de profil – 4 nopţi de cazare cu mic dejun la un hotel de trei stele costă în jur de 150 de dolari.
– Viza – se obţine de la Ambasada Vietnamului din Bucureşti sau de pe net si o primiţi pe aeroport. Costa 45 de euro de persoană, o intrare.
– Nu aveţi nevoie de vaccin.

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s